Lumea ca interioritate: Jan Eugen

 

Jan Eugen are curajul de a cauta sa umple propriul gol interior, iar copilul cu ochi mari, albastri si vii, Maria, îl însoteste pe acest drum pentru a da sens experientei singuratatii. Jan Eugen este un artist sensibil la suprafete, la caliatea imaginii, la texturi, la expresivitatea materialelor cu care lucreaza. Fotografiile sunt rezultatul unui proiect demarat cu câtiva ani în urma, dintr-o joaca serioasa a Mariei cu spatiul din cutiile de carton. Povestea de acum este una despre corp, intimitate, eliberare si prizonierat. 

Instalatia de fotografie reuseste sa transforme spatiul Galeriei Calina, înr-un spatiu permisiv, în care nu asisti la o etalare clasica de imagini, ci la un joc cu reguli solide în care fotografia devine obiect, devine realitate concreta în jurul careia te învârti, cu care interactionezi, în ideea interceptarii ideii artistice într-un proces de dialog. (OLIVIA NITIS, sursa: revista Cultura)

O posibila transformare a artistei Irina Broboana intr-un sofer de TIR de vârsta medie

 

 De ce sofer de TIR? Pentru ca la intrebarea mea: In cine voiai sa te transformi?, raspunsul a fost: intr-un sofer de TIR.

Artista s-a oprit la un modul primar, aproape desuet de trans-sexualizare virtuala printr-un act masochist, fizic, de taiere, strangulare, constructie, re-constructie si amenajare a unor fragmente anatomice. Atunci când privitorul se afla in fata unor lucrari de arta cu subiecte „tari“, „incomode“, „agresive“ etc., tinde fie sa respinga imaginile, fie sa le supuna prejudecatii, fie sa le incadreze intr-o categorie speciala – „sub lupa obiectivitatii“, de unde pot fi mai usor de controlat.

Prima concluzie pe care o putem extrage in graba ar fi faptul ca Irina Broboana nu a pus la cale o expozitie de pictura. Pentru ca picturile ei au devenit sine qua non anti-picturi. De ce acest lucru? Pentru ca exista fotografiile mult prea explicite de dinaintea picturilor, pentru ca exista spectacolul mult prea atent regizat de dinaintea fotografiilor. Irina Broboana propune o serie de imagini picturale ce sunt rezultatul unui traseu conceptual invers – de la un performance teatral, solitar, realizat in fata oglinzii si/sau a camerei la imaginea picturala statica.

O a doua concluzie este legata de singuratatea si singularitatea actului descris de Irina Broboana. Nu e nici pe departe o inovatie sau o noutate, ba dimpotriva, demersul sau se poate usor inregimenta intr-o serie foarte bine definita de proiecte cu acest subiect, insa ceea ce il diferentiaza si il face singular este lipsa sau eliminarea oricarei urme de lirism.

Asezarea intentionata a corpului sub lumina rece, necrutatoare, de aparatura medicala, stomatologica si dezvaluirea metodica a tuturor detaliilor accentueaza procesul mecanic de transformare a femeii in barbat sau, in cheie livresca, a artistei Irina Broboana intr-un sofer de TIR de vârsta medie.  (SIMONA VILAU, sursa: revista Cultura)

Raul cu doua fete: „Bad Art Fantasy“

 

Inovator fara ostentatie, Albert Tiberiu Sofian e un teluric in a carui creatie rudimentele post-expresioniste se topesc intr-o invaluitoare arta fantasy, remarcabil sustinuta de noutatea materialelor si a tehnicii. Ceea ce la o repede ochire poate fi vazuta ca pictura de mare intindere este, in fapt, desen. Albert deseneaza cu bitum pe pânza si intervine, acolo unde inspiratia ii cere s-o faca, imperios, cu laviuri colorate, intr-un surprinzator efect de sticla aburita care filtreaza lumina si aglutineaza siroaie sau picaturi de fluide vitale, precum sângele ori seva.

„Bad Art Fantasy“ e o meditatie asupra seductiei pe care raul o exercita in jurul nostru, in noi si impotriva noastra. O carte deschisa a Raului cu doua fete-viziuni de cosmar si de apocalipsa si viziuni ale frumusetii tremendum, care stie sa disimuleze demonicul in perfectiunea artificiala. Dupa binecunoscutul dicton ca Iadul e pavat cu bune intentii. Materialele si tehnica abordata sunt perfect adecvate discursului ideatic al tânarului artist. Bitumul ca substanta de la Marea Moarta folosita de mii de ani in imbalsamarea corpurilor carora le era sortita calatoria vesnica, invincibilitatea, dar si ca materie prima folosita, tot de mii de ani, ca produs nascator de frumusete in industria cosmetica) naste pe pânza alba (scutec si giulgiu, deopotriva) fiinte din heraldica demonica si insemne ale apocalipsei – cai fantastici, diavoli cu fete strâmbate spasmodic, barbosi cu trup de animal patruped, de tap ispasitor (pâna la urma), asmodei pazitori de templu ori de cristelnita, personaje de ritualuri rastalmacite, intoarse pe dos. Dar si eroi a caror perfectiune corporala e nelinistitoare spre terifiant, fie intorsi cu spatele, ca sa nu li se vada privirea goala si lipsa de expresie a fetei, fie cu figura care e chiar masca imobila ce tine loc de fata, fie prinsi intr-o imagine in care chipul nu are decât barbia inclestata, semn al unei incrâncenari ce transcende umanul. – Cornelia Maria Savu (sursa: revista Cultura)