Jean Cheller, cote de piata

Tablourile semnate Jean Cheller s-au vandut multa vreme nu prin casele de licitatii, ci prin anunturile de mica publicitate. Predominant peisaje urbane, cu aer de poezie simbolista, lucrarile artistului au cunoscut o crestere semnificativa in 2006 cand randamentul anual al acestora a fost de peste 300%. Ignorat multa vreme, artistul a fost descoperit in 1988 de jurnalistul Tudor Octavian. In 2010, „Ambarcatiuni in port” s-a vandut cu 13.500 de euro. Cu peste 12.000 de euro s-au vandut in 2011, alte doua tablouri semnate de artist: „Peisaj de iarna” (foto) si „Strada in vechiul Bucuresti”. Recordul ramane lucrarea „Case in amurg”, adjudecata in 2008 pentru 19.014 euro, iar pretul mediu pentru cele aproximativ 100 de lucrari prezente in casele de licitatii in ultimii ani este de 455 de euro.

Milita Petrascu, cote si randamente

Lucrarile realizate in bronz, teracota, marmura sau granit de sculptorita care a studiat in preajma lui Kandinsky sau Chagall si a lucrat 4 ani in atelierul lui Brancusi, au un randament anual mediu de aprope 14% si un pret mediu calculat la 2.370 de euro. In 2010, vanzarile lucrarilor semnate Milita Petrascu au crescut semnificativ. Este anul in care bronzul „Atlet” (foto) s-a adjudecat la 6.000 de euro. Tot atunci s-au vandut „Portret de femeie”, un alt bronz, la 2.222 de euro si alte doua lucrari, in aceeasi tehnica, la valori de peste 1.000 de euro. Cea mai bine cotata sculptura in marmura realizata de artista, ramane cea vanduta in 2006, „Pisica”, la pretul de 1.058 de euro.

Lucian Gigorescu, tendinte pe piata

Lucrarile lui Lucian Grigorescu sunt in mare parte peisaje din Dobrogea, din Bucuresti si uneori din Franta. La capatul unui lung zig-zag de cresteri si scaderi, acestea stabilesc in 2010 un randament anual mediu de aproape 20 %. Cel mai scump tablou semnat de autor, „Ulita dobrogeana” (foto) s-a vandut in 2010 cu 30.000 de euro. Pentru primul semestru al anului 2011, cel mai mare pret la licitatii l-a obtinut lucrarea „Peisaj cu biserica rosie”, adjudecata la 10.000 de euro, urmata de un peisaj din Bucurestiul vechi, vandut la 8.000 de euro. Ultimul pret mediu pe tablou calculat pentru lucrarile semnate Lucian Grigorescu este de 8.486 de euro.

Jan Steriadi, cote de piata

Lucrarile semnate Jan Steriadi, peisaje toride cu case la malul marii, au inregistrat in 2010 un randament anual usor peste 14%. „Cartierul tatarasc la amiaza” adjudecat, acum exact un an, la 42.000 de euro ramane inca cel mai bine vandut tablou al pictorului. A fost o revenire a cotei artistului care, dupa o crestere spectaculoasa in 2003, urmata de o alta mai ponderata in 2007, scazuse dramatic in ultimii doi ani. Pretul mediu pentru un tablou al lui Steriadi a fost calculat in 2010 la 11.000 de euro. In 2011, peisajul „Portul Roscoff”  s-a vandut cu 16.500 de euro, fiind devansat de un portret, „Ovreiul, tranzactionat la 23.000 de euro.

Darascu in licitatii

Pictor al spatiilor largi, şi al cromaticii luminoase, Nicolae Darascu a reusit sa impună in 2010 un randment anual de 376 %. Semnificative pentru vanzarile mari ale artistului, raman peisajele din ciclul „Chioggia”. Un „Peisaj Marin” se adjudeca in 2005 la valoarea de 33.000 de euro. Pentru un alt „Chioggia”, in 2010, licitatia se oprea la 40.000 de euro. Iar în 2011, o lucrare din aceeaşi serie (foto) stabilea si recordul personal al pictorului la 57.000 de euro. Alte peisaje, cele din zona Dobrogei, au contribuit substantial la cresterea volumului de vanzări pentru Darascu si la atingerea unui pret mediu pe lucrare situat in jurul valorii de 20.000 de euro.

 

LICITAŢIA DE ARTĂ POSTMODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ

 

constantin-piliuta_violoncelistul

Lot 10: Constantin Piliuta, Violoncelistul / Valoare estimativă: 2.200 – 4.500 euro

Licitatia anuntata de Artmark reuneste peste 40 de artisti contemporani din tanara generatie. Sunt prezentate peste 90 de lucrari pictura, grafica, sculptura si instalatii semnate de: Ion Grigorescu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Constantin Flondor, Ion Biţan, Florin Mitroi, dar si de autori ca: Ion Pacea, Constantin Piliuta, George Anghelescu, Ana Bănică, Zoltán Bela, Emanuel Borcescu, Dragoş Burlacu, Francisc Chiuariu, Alexandru Rădvan, Alexandrina Hristov, Vlad Petri, Mircea Suciu, Tara Von Neudorf. O parte semnificativa a artistilor contemporani desfasoară o intensa activitate expozitionala in tari din Europa si in Statele Unite, au participat la targuri de arta internationale si se afla în vizorul unor galerii de prestigiu, care le urmaresc evolutia. Preturile de pornire anuntate se situeaza intre <500 euro si >5.000 euro

Licitatia se va desfasura miercuri, 13 aprilie 2011, ora 19:30, la J.W. Marriott Grand Hotel

LICITAŢIA DE ART-NOUVEAU ŞI ROMANTISM

 

mihail-teisanu

Lot 1: Mihail (Mișu) Teișanu, Alegoria poeziei /Valoare estimativă:  700 – 1.200  euro

Artmark anunta o licitaţie dedicată mişcărilor artistice Art-Nouveau, Romantism şi Simbolism în arta românească, reprezentate printr-o selecţie de 27 de opere. Lucrări de pictură şi grafică apartin unor artisti de început de secol XX ca: Nicolae Vermont, Kimon Loghi, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Ştefan Popescu şi alţii. Printre loturile anuntate se afla lucrarea „Ţărăncuţă odihnindu-se”de Nicolae Grigorescu, pictura estimată la o valoare cuprinsă între 150.000 euro şi 250.000 euro. O alta lucrare cu statut de vedeta a licitatiei este „Crini imperiali”, apartinand lui Nicolae Tonitza, pentru care a fost anuntata o valoare estimată între 25.000 euro şi 35.000 euro.

Licitatia se va desfasura miercuri, 13 aprilie 2011, ora 19:30, la J.W. Marriott Grand Hotel

Mai multe detalii pe Artmark

O posibila transformare a artistei Irina Broboana intr-un sofer de TIR de vârsta medie

 

 De ce sofer de TIR? Pentru ca la intrebarea mea: In cine voiai sa te transformi?, raspunsul a fost: intr-un sofer de TIR.

Artista s-a oprit la un modul primar, aproape desuet de trans-sexualizare virtuala printr-un act masochist, fizic, de taiere, strangulare, constructie, re-constructie si amenajare a unor fragmente anatomice. Atunci când privitorul se afla in fata unor lucrari de arta cu subiecte „tari“, „incomode“, „agresive“ etc., tinde fie sa respinga imaginile, fie sa le supuna prejudecatii, fie sa le incadreze intr-o categorie speciala – „sub lupa obiectivitatii“, de unde pot fi mai usor de controlat.

Prima concluzie pe care o putem extrage in graba ar fi faptul ca Irina Broboana nu a pus la cale o expozitie de pictura. Pentru ca picturile ei au devenit sine qua non anti-picturi. De ce acest lucru? Pentru ca exista fotografiile mult prea explicite de dinaintea picturilor, pentru ca exista spectacolul mult prea atent regizat de dinaintea fotografiilor. Irina Broboana propune o serie de imagini picturale ce sunt rezultatul unui traseu conceptual invers – de la un performance teatral, solitar, realizat in fata oglinzii si/sau a camerei la imaginea picturala statica.

O a doua concluzie este legata de singuratatea si singularitatea actului descris de Irina Broboana. Nu e nici pe departe o inovatie sau o noutate, ba dimpotriva, demersul sau se poate usor inregimenta intr-o serie foarte bine definita de proiecte cu acest subiect, insa ceea ce il diferentiaza si il face singular este lipsa sau eliminarea oricarei urme de lirism.

Asezarea intentionata a corpului sub lumina rece, necrutatoare, de aparatura medicala, stomatologica si dezvaluirea metodica a tuturor detaliilor accentueaza procesul mecanic de transformare a femeii in barbat sau, in cheie livresca, a artistei Irina Broboana intr-un sofer de TIR de vârsta medie.  (SIMONA VILAU, sursa: revista Cultura)

Baletul mecanic: „Black Swan“

 

 

Provocarea cu care protagonista trebuie sa se confrunte este enuntata in chiar debutul filmului de Thomas (Vincent Cassel), regizorul piesei. Poate Nina (Natalie Portman) sa joace cu egala pricepere lebada alba si lebada neagra? Raspunsul la problema ei il formuleaza acelasi Thomas. Da, insa doar daca isi descopera latura rebela, pornirile agresive si dorintele reprimate. Dintre acestea, cel mai pregnant sunt exprimate cele sexuale. Daca face sex, devine o dansatoare mai buna, asta suntem lasati sa credem cea mai mare din timp (implicit, putem presupune ca predecesoarea ei, interpretata de Winona Ryder, era o dansatoare de geniu tocmai pentru ca facea sex ). Drept urmare, ecuatia e simplificata: deznodamantul depinde de decizia lui Nina de a face sex si de momentul in care aceasta decizie va fi pus in practica. E un rationament de un schematism obscen, arta in general si baletul in particular sunt un pic mai complicate decat atat, cert e ca acest moment al transformarii ajungem sa-l asteptam cu din ce in ce mai mare nerabdare si noi.

Ei bine, aceasta transformare are loc in cele din urma. Aparent, metamorfoza e mijlocita de un obiect cu incarcatura magica (o rochie neagra imprumutata) si de un act de magie propriu-zis (consumul de droguri). Astfel, acest film din lumea baletului devine un horror de prima mana iar in interpretarea plapandei Natalie Portman, Nina devine unul dintre cei mai fiorosi cyborgi din istoria cinema-ului. (CATALIN OLARU, sursa: revista Cultura)

Un film de Darren Aronofsky

Lezmajestate: „Eu sunt dragostea“

 

 

Filmul e, la urma urmei, despre o aventura iar aventurile au un caracter inevitabil ilicit. Sunt o infractiune a inimii, drept urmare Guadagnino le trateaza ca atare – scena in care Emma il vede din intamplare pe Antonio, de pilda, respecta toate regulile unei urmariri clasice. Nu implica masini distruse sau mafioti care cu o mana trag si cu alta conduc, si totusi e una din cele mai tari urmariri pe care le-am vazut vreodata.

Moartea atat de tarzie a unui personaj atat de important precum e Edoardo e cat se poate de neobisnuita si sfideaza tot ce stiam pana acum despre cum ar trebui sa fie filmele. Acelasi set de reguli ne invata ca atunci cand o mama isi pierde fiul, indiferent cum a fost viata ei de pana atunci si de cate ori a calcat stramb, uita de toate cele si devine o sfanta, devotata cultului celui trecut in nefiinta, iar cainta se presupune ca ar trebui sa fie cu atat mai mare in ziua inmormantarii. In acea zi, Emma face taman pe dos. Ea fuge de casa, fuge de familie, fuge de bogatie si fuge de Milano. O face pe muzica lui John Adams, intr-o scena mai tare decat finalul din „Intoarcerea cavalerului Jedi“, mai tare decat infrangerea agentului Smith din seria „Matrix“, mai tare decat orice isprava de-ale lui Indiana Jones. E o revolutie in toata regula, iar infrant nu e un imperiu, o rasa extraterestra sau nazistii. Inamicul e de proportii infinit inferioare (si totusi acelasi). Jubilatia pe care o produce, la nivelul receptarii, actiunea ei paradoxala e data de faptul ca infrant e tot establishment-ul, dar de data asta intr-o haina cu totul noua, nu intruchipat de varful piramidei (dictatorul, principalul manipulator sau negativul absolut), ci de baza acesteia: familia. (CATALIN OLARU, sursa: revista Cultura)

Un film de de Luca Guadagnino

Karma police: „True Grit“

 

Crezul protagonistei, expus in deschiderea filmului si respectat pe tot parcursul lui, e ca totul se plateste, intr-un fel sau altul. Acest respect pentru dreptate mai degraba decat dragostea parinteasca o mana pe Mattie Ross (Hailee Steinfeld) intr-o aventura avand drept pretext razbunarea tatalui.

In aceasta fabula cu subtext moral, caii se vand, apoi se cumpara inapoi, mortii se vand, apoi se cumpara si ei inapoi iar contractele se scriu, se rup si se refac ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Totul e o negociere care se termina cu o tranzactie, in ceea ce pare a fi o sageata la adresa a ceea ce America inca nu era, dar avea sa devina. Tanara de 14 ani cunoaste legea ca si cum ar fi doctor in drept si jongleaza cu tehnicile negocierii ca si cum ea insasi le-ar fi scris.

Dar filmul ramane in esenta un western in care personajele (unele) si replicile (nu toate) au fost doar un pic schimbate.

Decorul e acelasi, indienii si serifii sunt aceiasi, dezvoltarea intrigii e aceeasi – un nelegiuit comite o crima, oamenii legii se sesizeaza (greu, dar se sesizeaza), ii dau de urma si il pedepsesc. Toate acestea dau un western atipic, dar care nu revolutioneaza genul, un action movie mediocru si un film de autor slab, toate trei lipsite de principalul ingredient de pe eticheta: grit-ul. (CATALIN OLARU, sursa: revista Cultura)

Raul cu doua fete: „Bad Art Fantasy“

 

Inovator fara ostentatie, Albert Tiberiu Sofian e un teluric in a carui creatie rudimentele post-expresioniste se topesc intr-o invaluitoare arta fantasy, remarcabil sustinuta de noutatea materialelor si a tehnicii. Ceea ce la o repede ochire poate fi vazuta ca pictura de mare intindere este, in fapt, desen. Albert deseneaza cu bitum pe pânza si intervine, acolo unde inspiratia ii cere s-o faca, imperios, cu laviuri colorate, intr-un surprinzator efect de sticla aburita care filtreaza lumina si aglutineaza siroaie sau picaturi de fluide vitale, precum sângele ori seva.

„Bad Art Fantasy“ e o meditatie asupra seductiei pe care raul o exercita in jurul nostru, in noi si impotriva noastra. O carte deschisa a Raului cu doua fete-viziuni de cosmar si de apocalipsa si viziuni ale frumusetii tremendum, care stie sa disimuleze demonicul in perfectiunea artificiala. Dupa binecunoscutul dicton ca Iadul e pavat cu bune intentii. Materialele si tehnica abordata sunt perfect adecvate discursului ideatic al tânarului artist. Bitumul ca substanta de la Marea Moarta folosita de mii de ani in imbalsamarea corpurilor carora le era sortita calatoria vesnica, invincibilitatea, dar si ca materie prima folosita, tot de mii de ani, ca produs nascator de frumusete in industria cosmetica) naste pe pânza alba (scutec si giulgiu, deopotriva) fiinte din heraldica demonica si insemne ale apocalipsei – cai fantastici, diavoli cu fete strâmbate spasmodic, barbosi cu trup de animal patruped, de tap ispasitor (pâna la urma), asmodei pazitori de templu ori de cristelnita, personaje de ritualuri rastalmacite, intoarse pe dos. Dar si eroi a caror perfectiune corporala e nelinistitoare spre terifiant, fie intorsi cu spatele, ca sa nu li se vada privirea goala si lipsa de expresie a fetei, fie cu figura care e chiar masca imobila ce tine loc de fata, fie prinsi intr-o imagine in care chipul nu are decât barbia inclestata, semn al unei incrâncenari ce transcende umanul. – Cornelia Maria Savu (sursa: revista Cultura)

"The road", un film despre copiii buni si adultii rai sau despre Fiul Tatalui

Am vazut The Road dupa ce am aflat doar ca e un film dark, ca e din genul postapocaliptic si ca are imagini foarte murdare. Rezumat astfel, scenariul reclama, la strat, aceeasi bunavoinţa acordata filmelor catastrofa sau postcatastrofa: hai sa vedem o poveste despre cum si ce face Omul cand Lumea lui se schimba fundamental.

In The Road, Omul e un Tata si un Fiu. Iar Lumea e una teribil de ostila, involuata pana la limita inferioara. Nu exista plante, nu exista animale, e frig si intuneric, nicio tehnologie nu mai functioneaza. Hrana lipseste de aproximativ 10 ani, iar fiintele umane au capatat statut de vanat si de vanator. Cei doi sunt calatori spre sud, acolo unde ar putea sa-i astepte ceva bun.

Cat de buni sunt baietii buni?

Tatal stabileste regulile: trebuie sa ne ascundem ca sa nu fim mancati de alti oameni si trebuie sa ne descurcam cu hrana fara ca noi sa manancam alti oameni. Fiul intelege ca ei sunt baietii buni si isi asuma profund acest statut. Dar regulile tatalui mai inseamna si altceva: nu ajutam pe nimeni, nu suntem toleranti cu nimeni. Fiul are acum probleme de intelegere a conceptului de baieti buni.

“Eu sunt acela!”

Fiul, desi nascut in lumea de dupa catastrofa, a prins de la Tatal lui ideea ca regulile sunt doar pentru un context limitat, ca Dincolo functioneaza altele si ca el pe alea trebuie sa le pastreze. Ca el e Pazitorul unui Bine dintr-o lume pe care nici n-o cunoaste suficient dar despre care stie precis ca exista. La un moment dat in film, Tatal, obosit sa-i tot explice necesitatea respectarii regulilor, ii face Fiului un repros: “Eu trebuie tot timpul sa stau de veghe, eu trebuie sa fiu acela care tot timpul are grija sa nu se intample ceva rau!”. Fiul raspunde: “Ba nu! Eu sunt acela!” . Pentru tata, “ceva rau”  insemna ca ei sa-si  fi pierdut viata. Pentru fiu, “ceva rau” insemna ca ei sa-si fi pierdut valorile umane.

“Eu sunt acela!” a doua oara

In scena cu “Eu sunt acela!”, fiul repeta replica pentru ca tatal nu aude sau nu intelege de prima data. E un moment in care ai impresia unui citat cinematografic din Isus din Nazaret al lui Zefirelli. Daca mi s-ar fi spus despre “The road” ca e un film care trateaza salvarea umanitatii prin ideea de Bine, intr-o perspectiva religiosa, nu as mai fi vrut sa-l vad. Si ar fi fost pacat. (Carmen Corbu – sursa: carmencorbu.eu)

Dragostea pe timp de criza: Matinal cu scandal (Morning Glory)

Printre cei carora „Morning Glory“ le este destinat se numara si oameni pe care criza economica i-a scos de la coada din supermarket si i-a pus la coada de somaj. Pentru a le arata acestora ca nu sunt singuri pe lume, eroina este concediata. Printre membrii acestui public-tinta se numara si cei care nu au fost înca dati afara, dar care traiesc cu spaima ca si-ar putea pierde oricând locul de munca. Pentru a le arata acestora ca nu sunt singuri pe lume, eroina munceste si ea mai mult. În sfârsit, printre membrii publicului-tinta se numara si femei ale caror dimensiuni sunt departe de a fi ideale. Pentru acestia, Becky nu se îngrasa (asta a facut-o deja Bridget Jones), dar se comporta ca si cum ar fi obeza. Întâmplator, aceste trei caracteristici nu se potrivesc deloc. Deloc întâmplator, întregul nici nu prea conteaza, atâta timp cât partile componente, adica dedicatiile astea speciale, facute si rasfacute, sunt la locul lor. Mai mult decât un film, „Matinal cu scandal“ e o sedinta de terapie în grup, iar rostul terapiei nu e sa îti arate lucruri noi, ci sa te vindece.

Principalul avantaj al filmului ramâne, drept urmare, propria sa eticheta, adica simpla calitate de comedie romantica – cui îi plac comediile romantice îi va placea si „Morning Glory“, în ciuda neajunsurilor mentionate mai sus. Cel de-al doilea e dat de numele de pe afis. Dintre acestea se remarca Harrison Ford, a carui prestatie e rezervata, în cel mai bun caz. – Catalin Olaru (sursa: revista Cultura)

Caius Dobrescu: Minoic

 

Dupa „Teza de doctorat“ (2007; 864 pag.), carte ilizibila în cam toate sensurile pe care le poate suporta acest cuvânt, Caius Dobrescu publica „Minoic“, nici el scurt la 700 de pagini câte numara, dar subintitulat „thriller“. Autoironia este reala, dar ea nu merge pâna la a mistifica prin eticheta continutul real al masivului volumul: „Minoic“ chiar este un thriller, desi nu unul genuin.

Pentru ca nu vreau sa povestesc romanul, rezum personajele: Nicu Stoica, poet, român neprevenit debarcat în America; Foxi, sotia ramasa în România, împreuna cu care Nicu ofera romanului multe pagini de dialoguri transoceanice prin telefon; Constantin (Dinu) Dima, posesorul unei eruditii monstruoase achizitionate în plin ceausism prin profesori underground; Laura, logodnica lui Dinu; Sebi, vedeta a echipei de fotbal american din Shebango originar din România; o seama de securisti (Alexandru Mangalitan, consulul României în Shebango; domnul Nita, soferul lui rasist si versat în tehnici de tortura; Comandorul, personaj legendar de mare calibru, dezertor din Securitatea lui Ceausescu si care, traind în State sub o identitate schimbata, stie multe, prea multe); o seama de români verzi care, desi bine împliniti financiar în patria dolarului, nu au uitat ca toata civilizatia se trage din Hiperboreenii daci (dl. Talaba); umbra tutelara a regretatului Tidid Diomed Caraiani (Dio pentru fostii lui studenti), ale carui memorie si patrimoniu ocupa un loc important în sistemul Universitati din Shebango (nu în ultimul rând datorita generoaselor, desi obscurelor fonduri care nu ocolisera zestrea spirituala a marelui om înca din vremea în care aceasta nu devenise o afacere postuma); sotia lui Caraiani, pe care savantul o cunoscuse în Brazilia, posesoarea, zice-se, a unor tehnici magice; diversi discipoli americani ai lui Dio, bine instalati în administrarea „Centrului Memorial T.D. Caraiani“ (Nat O’Hare, directorul Centrului, fost diplomat în România, fost (?) agent CIA; Stacey Cunninghan, directorul bibliotecii Bearenstein, sotia lui Nat; Heidi, membra în boardul Centrului, interesata de fenomenul antisemitismului românesc si de chestiunea adeziunii lui Dio la miscarea legionara). O parte dintre acestia evolueaza catre conditia de cadavru. – Mihai Iovanel (sursa: revista Cultura)

Editura Polirom, Iasi, 2011 

Ion Muresan: cartea Alcool

În „cartea Alcool“, fara a fi mai putin poet, Muresan e un poet-scenarist care introduce cheia în usa „fabulei“.

Pentru a determina cât mai didactic aceasta observatie, am sa „povestesc“, cu toata relativitatea subînteleasa unei astfel de actiuni, „Întoarcerea fiului risipitor“, poemul de 15 pagini care compune una din cele sapte capodopere ale volumului („Amantul batrân si tânara doamna“, „Sentimentul marii într-o cârciuma mica“, „Bataia“, „Tunelul“, „La masa de lânga fereastra“, „Întoarcerea fiului risipitor“, „Ci eu singur sub pamânt“).

Ca aproximare generala, „Întoarcerea fiului risipitor“ poate fi citita drept unul dintre infinitele ecouri ale lui „The Waste Land“; ca si în poemul lui T.S. Eliot, gasim aici un interregn al enuntarii (vocile care compun poemul sunt amestecate, ca într-un muzeu fara etichete), precum si firul rosu oferit de tematizarea mortii (obiect si subiect simultan). Prima secventa din poemul lui Muresan poate fi citita ca variatie pe motivul formulat în partea a V-a, „Ce spune Tunetul“, din poemul lui Eliot: „Here is no water but only rock/ Rock and no water and the sandy road“ (în traducerea lui Mircea Ivanescu: „Aici nu mai e apa ci stânca doar/ Stânca si nu e apa. Si drumul pierdut în nisip“). „Totul a fost baut./ Nici o bautura noua nu a aparut sub Soare în timpul vietii mele. Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip si s-a baut.“ etc., scrie Muresan în ceea ce ar putea fi numita fie apocalipsa a abstinentei, fie apologie a convertibilatii Naturii în ceea-ce-poate-fi-baut. – Mihai Iovanel (sursa: revista Cultura)

Editura Charmides, Bistrita, 2010

Norman Manea: Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian

 

 

Cartea de dialoguri ale lui Norman Manea cu Edward Kanterian – actualmente lector la Oxford – e cu atât mai importanta cu cât nu respecta propriu-zis tipicul unor astfel de volume.

O data, pentru ca ea se pastreaza la adapost de memorialistica, cu tot potentialul ei romantios. Nu vom afla, din „Curierul de Est“, mai multe date din biografia lui Norman Manea decât lasa sa se întrevada, prin crapaturile fictiunii, majoritatea romanelor lui. Asta pentru ca, desi rolurile nu se inverseaza niciodata de-a lungul celor 350 de pagini,  în joc nu e personalitatea lui Norman Manea, ipostaziata de intervievator ca o „somitate“ abilitata sa-si dea cu parerea despre tot si toate, ci un set de preocupari si experiente comune. La fel ca Norman Manea, Kanterian e un intelectual disputat de identitati multiple: germanul de etnie iudaica si-a trait adolescenta în România pentru a emigra, în 1981, în Vest.

Cei doi poli sunt repere pentru dezbateri delicate, dar în cel mai înalt sens relevante pentru problemele identitare ale lumii moderne: România si antisemitismul, posibilitatea de redemptiune a Germaniei naziste, justetea echivalarii Gulagului cu Holocaustul, sau, si mai acut, conditia intelectualului în Est dupa caderea regimurilor totalitariste, natura liberalismului românesc actual, 11 Septembrie, cauzele violentelor din Irak sau Afganistan, cultura pop a Americii, reculul culturii umaniste în fata progresului tehnologic etc. – Alex Goldis (sursa: revista Cultura)

Editura Polirom, 2010

val chimic: umilirea animalelor

 

La suprafata, volumul semnat „val chimic“ – pseudonimul „reificat“ al Valentinei Chirita – pare o critica, facuta cu mijloace specifice, la adresa masinismului sau a comodificarii (neplaceri capitaliste dintotdeauna), dar si a inegalitatii dintre sexe. A doua parte a cartii, intitulata ea însasi „umilirea animalelor“, e un mic manifest feminist care nu condamna fara drept de apel dominatia masculinitatii, ci ia forma unor mici scenete satirice si grotesti ale „domesticirii“ mai mult sau mai putin voluntare: „zice:/ am batut asa de tare ouale/ dupa tot tambalaul ala de azi/ ca parca îmi vedeam mâna cum se transforma/ în mixer/ pai e normal sa ai asemenea emotii în bucatarie/ de parca ridicam elicopterul de la sol?/ si mai ales, ce m-a facut praf,/ e ca-n toata vremea am asteptat/ laba grea si uda a barbatului meu/ pe gât, la sfârsit,/ în semn de apreciere“.

Cu o expresivitate neobisnuita pentru un debutant, val chimic poate descrie stari si senzatii cât se poate de umane fara a face rabat de la jargonul stiintific. Dramatismul interior al volumului – extrem de dinamic, în ciuda regimului monoton de suprafata – e de regasit, de altfel, în reprezentarea unei apocalipse a sentimentelor ca regres într-un regn strict tehnologic. – Alex Goldis (sursa: revista Cultura)

Casa de Pariuri Literare, 2010

Bogdan Lipcanu: Fuck Tense

Niciodata distanta dintre ironie si candoare vizavi de fostul regim n-a fost mai mare si în acelasi timp mai mica decât în schitele naive ale lui Bogdan Lipcanu. N-a fost mai mare pentru ca nicio umbra de resentiment sau de judecata vindicativa nu falsifica discursul copilului. În acelasi timp, însa, un comunism pe deplin infantilizat nu face decât sa puna în abis – într-o specularitate nesfârsita – absurdul regimului adult. Pe aceasta ambiguitate stilistica, în care ironia decurge firesc din naivitate iar idilicul se transforma pe nesimtite în caricatural, sta constructia întregului volum. Doar în interiorul acestei ecuatii poate fi înteles „Discursul despre socata“, oda închinata unuia dintre „obiectele“ ireductibile si sumative ale epocii: „Erau niste sucuri cu gust de socata. SOCATA. Ce mult ne placea socata./ Odata cu caderea comunismului toti au uitat de socata.// Nimeni nu a mai stiut de socata.// As da timpul înapoi pentru multe lucruri.// Eu l-am iubit mult pe Ceausescu si faptul ca-n acele vremi era socata mi se/ pare un argument imens pentru a mai trai în acel timp. Si e doar unul dintre/ multele argumente.// Ceausescu era un geniu pentru ca pe vremea lui era socata“. – Alex Goldis (sursa: revista Cultura)

Editura Casa de Pariuri Literare, 2010